11 octombrie 2015

Uneori si cateodata..


Cateodata nu stii ce iti arunca viata in cale. Cateodata nu stii cum se poate sa ti se schimbe toata lumea in doar cateva luni. E si mai socant cum cateodata se schimba lucrurile de la 30 la 30 de minute.

Ajungi sa nu mai distingi alb de negru si sa nu accepti tonurile de gri pentru ca nu stii daca te inseala sau o fi chiar asa.  E si mai dureros sa ajungi la concluzia ca nu esti in control.. nu poti sa controlezi ce simti, nu mai ai control asupra ceea ce faci, ajungi sa reactionezi dupa impulsuri de moment si sa regreti apoi.. se intampla chiar sa nu mai stii cine esti si de ce faci anumite lucruri.. Oare de ce suntem programati sa fim impulsivi? De ce sa fim egoisit? De ce.. ? Pur si simplu de ce e asa cum este?

In ultimele luni am trecut prin ceva schimbari .. sau, cel putin, asa imi place sa cred. Privesc in urma si realizez ca am invatat sa fiu mai egoista, ca am invatat sa imi vad oarecum si eu interesul, ca am facut ceea ce am simtit si nu regret. Nu in totalitate. Nu regret ca am luptat. Nu regret ca am iubit. Nu regret ca am plans. Nu regret ca am cedat, am cazut si nu am stiut sa ma ridic. Poate ca nici acum nu m-am ridicat. Poate ca nici acum nu stiu cum sa o fac si sa nu ajung sa repet greselile trecutului.

Oare de ce ne place sa vedem the best in some people? Sau poate sa credem ca vedem ceva si de fapt sa nu fie absolut nimic.. Cine ne poate spune ca impulsul de moment vis-a-vis de o persoana e adevarat? Poate ca nici timpul nu ne ajuta sa ne dam seama daca avem sau nu dreptate. Poate ca niciodata nu vom sti de ce actionam impulsiv, de ce ne incapatanam si de ce ne agatam cu atata ardoare de un om.. de ce ne punem fericirea intr-o singura persoana.. de ce oare ne ardem si revenim la aceeasi flacara si speram sa nu ne ardem iar..

De ce.. de ce ajungem sa scriem randuri peste randuri ca sa potolim furtuna dinauntrul nostru? De ce scriem cu lacrimi in ochi toate astea? De ce incercam sa dam un sens lucrurilor in loc sa acceptam ca poate asa e, asa trebuie sa fie si ca altfel nu poate fi. De ce e atat de greu sa ne lamurim ce simtim? De ce oare e atat de dificil sa ne ridicam? Sincera sa fiu, as intreba cum e posibil sa te ridici cand nu stii nici macar de ce ai picat.. cum ai ajuns sa cazi de atat de sus si sa nu stii sa mai vezi solul de sub tine. Cum e oare posibil ca azi sa fi in al noualea cer si maine sa fi pe treapta cea mai de jos a infernului? Cum oare e posibil ca azi sa vezi soarele atat de stralucitor si cald si frumos si maine sa nu stii cum sa te ascunzi mai adanc in intuneric? Cum, Doamne, cum? Ridicam ochii spre cer si ne intrebam "de ce eu?", "de ce acum?".. de ce si iar de ce.

Oare cand invatam ca e mai bine sa nu mai luptam? Cand sa fie oare momentul sa renuntam si sa acceptam realitatea? Cand vreodata sa fie bine sa recunosti ca nu mai stii ce sa faci si ce sa crezi si sa te intrebi pentru a mia oara "oare ce e mai bine sa fac?".. Oare sa fie bine sa arunci pe geam atatea promisiuni si atat de multe cuvinte cuvinte si un bagaj intreg de amintiri ? Cum oare sa poti sa arunci pe geam tot ceea ce simti? Cum sa dai pe usa ceea ce iti aduce atata haos, cand acelasi lucru iti aduce atata liniste si pace si fericire? Cum si cand vreodata este ok sa recunosti ca poate nu mai poti, ca nu mai stii cum sa faci fata, ca nu mai stii pur si simplu ce, Doamne iarta-ma, e cu tine si toate sentimentele astea?!

Cum sa ajungi sa recunosti fata de tine ca te-ai schimbat, te-ai pierdut, ai calcat pe morminte si principii ca sa iti fie bine si in final ai ajuns sa nu mai stii de ce ai facut asa. Oare ai facut asa ca sa iti fie bine? Si, de fapt, ce naiba inseamna sa iti fie bine? Cand ajunge "binele" tau sa doara? Iti spun eu cand doare, sau cel putin cand a ajuns sa ma doara pe mine: in momentul in care "bine" era numai uneori, cand "bine" era doar in zilele bune sau norocoase, cand "binele" nu mai era ceva obisnuit si devenise o exceptie. Dar, la dracu', ca fix momentele alea de bine cantareau mai greu decat cele in care nu era, momentele alea ale naibii de frumoase te faceau sa mergi inainte.. spre ce? pfoa, nici eu nu stiu, dar am vaga impresie ca undeva, deep down, stiam ca merg spre un drum infundat, ca urma sa ma lovesc de un zid, ca doar ma imbatam cu apa rece si stiam ca va ajunge sa doara trezirea la realitate. Sau poate ma insel, nici eu nu mai stiu ce anume simteam si am simtit exact. De ce oare ma incapatanam si de ce oare luptam cu atata ardoare cu morile de vant..

Nici acum nu sunt sigura ca m-am trezit la realitate, nici acum nu pot spune cu mana pe inima ca nu ma intorc pentru momentele alea magice si sentimentul ala de liniste pe care il simt.. Nici acum nu pot sa afirm sus si tare ca poate gresesc ca nu pot sa dau drumul situatiei.. Imi tremura degetele peste taste si nu stiu nici eu cum sa le opresc.. Atatea vorbe si ganduri si amintiri le simt pe toate cum ma rascolesc, cum dau cu mine de toti peretii, cum ma arunca cat colo si ma dau si mai tare peste cap. Cum oare e posibil sa te lupti cu tine pentru fericirea ta? La dracu', nici nu mai stiu cand sunt fericita.. Nici nu mai stiu cum sa opresc lacrimile, nici nu mai stiu cum sa ma abtin sa nu tremur.. nici nu pot sa respir cum trebuie.. momente din alea urate cand efectiv cedezi si nu mai stii cum sa te opresti din caderea libera si te rogi sa ajungi odata jos..

Cum am ajuns in punctul asta? Cum am ajuns sa ma pierd pe mine si totusi sa fiu fericita? Cum am reusit sa merg pe un drum stiind ca ma va distruge si ma va schimba? E destul de simplu, zic eu: am iubit. Si simt ca inca mai iubesc, desi doare. Desi a ajuns sa fie un echilibru intre iubire si durerea cauzata de iubirea asta. Daca am iubit sau nu persoana potrivita, asta voi sti doar la finalul vietii, sincer spun. Daca a meritat si merita toata durerea asta ciudata pe care o simt, nici asta nu stiu sa spun. Daca toate amintirile si sentimentele vor ramane cu mine toata viata sau daca le voi baga intr-o cutie si le voi ascunde undeva departe, intr-un colt intunecat si prafuit al mintii mele, nici asta nu stiu. Oare cum poti sa tai si sa spanzuri toate amintirile si sentimentele si sa pleci ca si cum nimic nu s-a intamplat? Cred ca voi afla cum e sa faci asta undeva in viitor.. sau poate nu. La naiba ca viata te cam surprinde si primeste semne si raspunsuri cand crezi ca totul e pierdut. Nu?

Momentan doare. Momentan nu vad o cale de scapare. Momentan simt doar confuzie ... In momentul asta nu ma recunosc atunci cand ma uit in oglinda.. Vad o Adriana schimbata. Vad o Adriana care e si copil si scorpie. Vad o Adriana care e pudica, vad si o Adriana care poate fi o femeie cu principii mult mai maleabile, ca sa nu fiu vulgara. Vad o mie si una de Adriane in mine si nu stiu pe care sa o mai cred, pe care sa o mai port, pe care sa ma chinui sa o cresc si sa o ridic... Si, din nou ajung si ma intreb, oare cum am ajuns aici ? Oare merita toata chestia asta? Care naiba e scopul pentru care intalnim unele persoane.. Oare de ce unii ajung sa ne rastoarne lumea pe dos si sa ne schimbe.. sa ne trasnforme. In ce anume sa ne transforme? Naiba stie, dar o transformare tot e. Niste grade tot ne luam si apoi nu stim ce sa facem cu ele.. Pentru ce sa adunam atata .. nu stiu.. incredere si fericire, cand in final nimic nu mai pare sa conteze?

E atat de dureros sa aduni atata confuzie in tine, sa nu mai stii cum sa cantaresti momentele fericite si cele care dor, cand nu mai stii exact daca inoti printre stele sau te scufunzi in cel mai adanc abis al lumii..

Nici nu mai stiu..



Semneaza,

o Adriana. 


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Pot conta pe tine sa-mi spui ce crezi ♥