10 noiembrie 2013

Nothing is easy..




O lacrimă se rostogoleşte agale pe obrazul ei.. alunecă leneşă la vale, ducând tristeţea fetei departe de ochii ei frumoşi. Nu se mai oboseşte să-şi şteargă tristeţea de pe chip, o lasă în voie.. Se chinuie să respire, să tragă aer în piept, să simtă viaţa prin venele ei, dar nimic nu o ajută. Se întoarce cu faţa spre locul unde el ar fi trebuit să fie, dar patul e gol. O adâncitură în aşternuturi îi aduce aminte că el a fost acolo cândva, dar razele soarelui l-au făcut să dispară, lăsând-o pradă demonilor ei.
Nici măcar amintirea lui nu o ajută acum, când durerea îşi reintră în drepturi, când ea devine puştoaica tulburată ce-a fost dintotdeauna, aceeaşi fată care nu a ştiut să-şi ţină inima pentru ea, copila care împrăştia cândva zâmbete tuturor.. Nu mai e aceeaşi, acum e doar o fantomă a ceea ce a fost, o umbră ştearsă a unor amintiri frumoase. Tristeţea i se citeşte pe chip, durerea îi ţine companie când e singură, iar trecutul se întoarce să o bântuie. Scheleţii din dulapul ei nu ies noaptea la colindat, ci ziua când toţi sunt prea ocupaţi cu propriile vieţi pentru a mai observa că ea devine o fiinţă şi mai palidă.
Cu privirea pierdută în tavan încearcă să-şi ţină respiraţia şi să-şi recapete puţin din fericirea ce cândva a simţit-o, dar nu poate. O piatră i se aşează din nou pe inimă, plâmânii nu o mai ajută, pulsul i-o ia razna.. un alt atac de panică o loveşte şi o lasă fără apărare. Zidurile fortăreţei ei se dărâmă, sunt praf şi pulbere. Speriată se ridică din pat, înfăşurată în cearceafuri, şi îşi aprinde o ţigară. Uşor ameţită păşeşte precipitat spre baie.
Cu părul răvăşit, ochii înlăcrimaţi şi urmele trecutului pe chip, se uită cu speranţă în oglindă. Dar nu vede nimic ce ar putea-o ajuta, nimeni care să apară ca prin magie şi să-i redea zâmbetul pe buze. Îşi pleacă privirea spre chiuvetă, iar acolo vede scăparea: o bucăţică mică de metal, lucioasă şi ascuţită.. reţeta ei perfectă pentru fericire. Cu mâna fermă se îndreaptă spre ea şi o apucă. Cu degetele pe metalul rece se simte mai liniştită, oarecum mai uşurată, dar tot nu e ceea ce caută. Se aşează pe jos, sprijinită de peretele rece. Mai trage un ultim fum de ţigară, apoi o pune pe marginea căzii.
Se concentrează asupra vechilor cicatrici de la încheietură. Ei bine, "vechi" nu este tocmai corect pentru că fata noastră are obiceiul de a-şi elibera demonii tăind în carne vie..în carnea ei. Uşor, cu cea mai mare grijă, cu cel mai mare respect, începe să înţepe pielea subţire a încheiturii ei. Pielea crapă iar sângele începe să apară. Ceremonios îşi ridică mâna şi lasă sângele să picure în razele soarelui, apoi, cu delicateţe, o coboară şi şi-o sprijină pe picior.
Cearceaful cândva alb şi pur este acum de un rubiniu demn de invidiat, iar ea stă cu capul sprijinit de faianţa rece şi trage din ţigara ce stă să se stingă. Simte cum demonii ies din ea, cum grijile fug la vale, cum tristeţea se sparge la contactul cu cearceaful distrus.
Ştie că nu e bine, ştie că nu aşa se luptă cu greutăţile, dar cum o poate condamna cineva, când ea ştie câtă durere poate îndura? Cum poate cineva să-i spună ce să facă din moment ce habar n-au cine este ea, când nu ştiu prin ce poate trece acest suflet? Nimeni nu poate.. nimeni nu e acolo să o ajute, să o sprijine, să-i ofere o vorbă bună şi asta pentru că toţi sunt prea ocupaţi să-şi trăiască viaţa. Sunt prea ocupaţi cu propria căutare a fericirii pentru a mai putea întoarce capul la cei de lângă ei.

Şi asta nu e bine, nu? 






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Pot conta pe tine sa-mi spui ce crezi ♥