7 aprilie 2013

Adevărul..


Ce înseamnă de fapt să fii adolescent?
Să fie chiar aşa de dramatic cum o prezintă filmele sau este chiar mai rău? Să fie doar despre droguri, certuri cu părinţii şi veşnica problemă cu popularitatea?
Mereu mi-a plăcut să mă uit la filme care tratează tema adolescenţei şi a problemelor care vin odată cu ea, dar niciodată nu am stat să diger acest lucru, am preferat să savurez povestea şi gata. Dar acum.. acum parcă deschid ochii şi observ că filmele ştiu doar o mică parte din ceea ce înseamnă să fii adolescent. Vreau să spun că toţi adulţii, trecuţi prin adolescenţă, privesc cu alţi ochi problemele cu care noi ne confruntăm, pentru că ei ştiu că totul se va rezolva şi nu va mai conta la un moment dat. Dar acum, acum este greu pentru noi. Prezentul este cel care  ne omoară şi ne împinge în colo şi încoace fără vreo direcţie anume. Acum este momentul în care vrem să cedăm şi să ne lăsăm duşi în negura timpului, dar nu putem, ne simţim legaţi de ceva mai presus de noi şi sperăm la un happy end tipic poveştilor. Visăm cu ochii deschişi la un prezent mai bun, la un semn care să ne spună 'băi fraiere! mâine o să fie mai bine, trust me!' sau care, pur şi simplu, să ne dea forţa să continuăm în pofida ispitelor. 
Nu a fost niciodată vorba doar despre pasiunea pentru modă sau băieţi, întotdeauna este vorba despre acceptare, atât din partea noastră pentru cei care suntem, cât şi din partea societăţii. Niciodată nu a fost vorba despre a străluci peste alţii, ci de a încerca să facem parte dintr-un grup, să simţim că aparţinem şi că nu suntem singuri. 
Am vrut mereu să simt că sunt ancorată în lumea asta care nu se opreşte niciodată, dar cumva mă simt pierdută, mergând fără o ţintă şi cu aşteptări mult peste realitate. De câte ori nu ne-am gândit să ne lăsăm frâu liber instinctului? Să tăiem dacă aşa simţim, să luăm ceva doar ca să nu mai simţim aşa sau, pur şi simplu, să facem acel ceva care credem noi că ne va introduce în 'rândul lumii'. Nu ne mai mirăm când auzim că tinerii iau droguri sau beau cine ştie ce, departe de noi să ne mirăm, dar ne apucăm să judecăm, să aruncăm cu noroi. Deja nu mai stăm să ne gândim ce i-o fi împins să facă acest gest, contează că noi ştim că nu e corect şi e întrutotul nociv, dar undeva în interiorul nostru, o mică părticică, a fost cândva în poziţia de a vrea ceva care să-l omoare pe interior doar pentru a nu mai simţi nimic. 
Zic să fim sinceri 5 minute cu noi înşine şi să recunoaştem că ne este greu să facem faţă şi uneori ne dorim să ne dăm bătuţi. Să recunoaştem că dacă am avea sânge în noi am consuma ceva care să ne omoare durerea, nu spun droguri, dar o ţigară tot aţi trage sau un păhar de ceva tot aţi înghiţi sau poate un pumn de medicamente ar rezolva asta.
Nu mă ascund după deget, ştiu foarte bine ce spun, şi dacă astă mă cataloghează drept un copil cu probleme şi predispus la sinucidere atunci da! Asta sunt şi oricâte momente bune aş avea, nu pot uita momentele grele în care mi-am dorit să mă opresc din luptat. Zi de zi încercăm să uităm de dureri şi să ne prefacem că va fi mai bine, purtăm un zâmbet pe chip care nu-i al nostru, doar de dragul acceptării. Hm, adică, zău, cine ar vrea să fie prieten cu un copil care are probleme, care tânjeşte după acceptare, care-şi doreşte să nu mai doară :) Sincer, dacă e careva care citeşte aceste rânduri şi consideră că ar fi în stare să fie prieten cu un copil care are gânduri sinucigaşe, care are probleme cu încrederea, care vrea doar să aparţină unui grup, dar nu ştie cum să facă asta, chiar îl rog să lase un comm. :) 
Dar, hai să nu mă îndepărtez de la subiect, consider că orice adolescent trece prin aceste faze, dacă neagă sau nu, e problema lui, dar chiar cred că toţi suntem 'stricaţi' pe dinăuntru. Toţi avem secrete, toţi ne dorim să fim cineva. Poate mulţi se feresc să recunoască, dar doare mai mult decât orice să simţi că nu aparţii unui loc şi că nu poţi să vorbeşti despre acest lucru pentru că nu ai cu cine. 

Asta înseamnă să fii adolescent: să ai probleme pe care le ascunzi, să ai momente în care viaţa te bate şi nu ai cum să te mai ridici, să te doară atât de tare încât să vrei să renunţi, să te prefaci că totul e roz de ochii lumii şi pentru a te autoiluziona. Vă spun eu, suntem cine suntem şi nu ne putem ascunde după deget. Chiar şi fata popoulară care are lumea la picioare are probleme de care se ascunde. Ce să mai spun despre puştiul care stă retras în spatele clasei ?! Mda, toţi avem probleme pentru că asta e etapa în care suntem. Singuri nu cred că putem răzbi, aşa că ori ne pierdem în faldurile societăţii şi ne pierdem şi pe noi în cadrul procesului, ori recunoaştem ceea ce suntem şi sperăm ... sperăm ce? Că ne va accepta cineva? Că va privi cineva mai departe de masca pe care o purtăm? Hm, nu pot decât să surâd cu lacrimi în ochi la acest gând. Acceptarea pare atât de dulce şi totuşi, cine e gata să te accepte întru totul aşa cum eşti ?:) 

Asta înseamnă să fii adolescent, să simţi ceea ce simţi, să crezi ceea ce crezi şi să nu-ţi pese că în viitor toate astea vor fi doar în trecut, că nu au contat cu adevărat, dar până atunci, acest moment este cel care te ucide puţin câte puţin .:)

Toată postarea asta a pornit în urma vizonării filmului 'LOL' (2012) pe care vi-l recomand dacă vreţi să recunoaşteţi şi voi că sunteţi cine sunteţi, dacă vreţi să daţi piept cu realitatea. 

Pe final vreau să recunosc: sunt un adolescent cu probleme şi da, le ascund de toţi pentru că mi-e frică. Asund totul sub o mască care îi ţine pe toţi departe şi mă lasă pe mine singură între patru pereţi. De ce? Pentru că e greu să vezi cum lumea nu te acceptă, chiar dacă se autoproclamă 'prietenul' tău, mereu va fi o chichiţă care va dori să o schimbe, pentru că nimeni nu te acceptă în totalitate :)

Acum, am să ridic din nou pereţii în jurul meu şi până data viitoare, promit să fiu din nou fata care v-am obişnuit să fiu :) Am scris asta pentru că ştiu că noi între noi nu ne judecăm, am povestit asta pentru că uneori ţi-e atât de greu să spui adevărul încât mai bine îl scrii, te gândeşti că dacă recunoşti cu voce tare va fi ca o constatare sigură a lui, aşa că până voi avea curajul să spun cu adevărat *adică să vorbesc cu sunetul vocii mele acompaniindu-mă* vă scriu vouă că mi-e frică de adevăr. Cine ştie, poate îmi trece :)

XoXo,
Adry ♥



7 comentarii:

  1. Ce melodie ascult acum... ”I will never let you fall. I will be there for you through it all, even if saving you sends me to heaven”.
    Adry, unde au dispărut mesajele alea cu ”morning,zu!”? :( Îmi e dor. Și chiar dacă eu nu îți trimit - și sunt o mare nesimțită- mă aștept cumva să apelezi la mine când ai o problemă. :( Îmi e dor de tine covrigel, și sunt o egoistă! Am trecut prin același lucru, și ție nu ți-am zis nimic. :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. scumpo, crede-mă că nu vreau să te împovărez şi pe tine cu inepţiile mele :)) uite, îţi promit să mai dau câte un semn de viaţă :o3 şi mie mi-e dor de tine
      :o3 :*:*

      Ștergere
  2. Uite aici : http://denisamada.blogspot.ro/2013/04/motivational-1.html un semn care sa iti spuna "băi fraiere! mâine o să fie mai bine, trust me!"

    Da , da e adevarat uneori viata iti trage un pumn , dar tu , tu Adry trebuie sa te ridici si sa ii spui " you hit like a bith ! " , tu , trebuie sa ii ti piept .

    Sper ca te simti mai bine , mereu te simti mai bine dupa ce marturisesti. Si sper ca postrea mea sa te motiveze , si pe tine!

    *BIG hug*

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. o să arunc un ochi peste postare :o3 mersi ptr mesaju motivaţional :o3 :*:*

      Ștergere
  3. Stiu din proprie experienta ca este greu sa accepti si mai ales sa spui ca iti este greu. Dar sunt persoane care pot incerca sa te ajute, sau macar sa te invete cum sa razbesti in lumea asta. Poate ca nu te vor intelege intotdeauna, dar macar vor incerca, atat cat pot. Pe mine faptul ca am vorbit cu o persoana care stiam ca nu ma va judeca, ma ajutat enorm.
    Uneori momentul acela in care reusesti sa rostesti cu voce tare unele lucruri, poate fi cu adevarat revelator si chiar te poate face sa privesti lucrurile dintr-un alt unghi. Pentru ca de cele mai multe ori ceea ce nu spunem ne intuneca viata, pentru ca traim in umbra momentelor care ar fi putut fi schimbate. Nimeni nu va sti ce anume trece prin mintea noastra indiferent cat de bine poate sa ne cunoasca, pentru ca nu traieste in interiorul nostru, cel mai bine e sa vorbesti. Cuvintele pot atat de usor sa raneasca pe cat de mult pot sa si vindece.
    Nu stiu daca exagerez, pentru ca tu nu ma cunosti... dar daca vrei putem sa vorbim si cu alta ocazie...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. mulţumesc, Laura! ai dreptate, chiar e greu să recunoaştem cu voce tare ce ne macină şi e destul de chinuitor :o3 mulţumesc mult ptr tot ce ai spus aici :) sigur că mi-ar plăcea să mai discutăm, cu toţii suntem străini până începem să vorbim :) încă o dată mulţumesc :*:*

      Ștergere

Pot conta pe tine sa-mi spui ce crezi ♥