9 august 2012

Lucky number 3!

Hey, y'all! Ce mai faceţi? Ce mai citiţi? Eu mă strâng de gât cu 'O femeie împlinită' de Danielle Steel, dar asta e altă mâncare de peşte pe care o să vi-o povestesc eu când fac recenzia. 
Hai, gata cu vorbăria! 
Vreau să vă anunţ că acest capitol 3 este, la origini, lung şi, prin urmare, o să-l 'sparg'  şi aşa, fără să am vreo intenţie ascunsă, o să iasă mai multe părţi. Povestea se derulează destul de ok, eu sunt mulţumită, mai ales că sunt în idei! Am ceva probleme cu delimitarea capitolelor :)), dar asta e o problemă nesimnificativă. Awh, chiar ! Dacă întâlniţi ceva nereguli, vă rog să le semnalaţi! Se poate să-mi fi scăpat ceva din neatenţie! Thanks!
Iată un flashback !
Uh, iar m-am întins cu vorba, so iată capitolul 3- partea I. Enjoy ! :)


La Castel (I)


Cu paşi grăbiţi cei doi fraţi urcară treptele vechi ale autobuzului şcolii. Jasper i-o luă înainte şi se aşeză lângă „gaşca” lui- vreo trei puşti la fel de roşcaţi şi pistruiaţi ca şi el- şi începură să discute câte-n lună şi-n stele despre nu ştiu ce eveniment astronomic ce avea să se întâmple în zilele viitoare.
 Destiny înaintă agale spre spatele autobuzului unde o aştepta Misty- prietena ei cea mai bună de la grădiniţă. Era asmeni unui spiriduş tipic irlandez. Ei bine, nu chiar atât de tipic, genele tatălui ei erau mai pronunţate decât cele ale mamei sale. Acesta era un nobil austriac, lordul Willhelm Audolf, avea părul de un negru ca tăciunele şi ochii albaştri, pomeţi înalţi şi nasul drept, descriindu-l pe el era destul de uşor să îţi imaginezi ce a ieşit din împreunarea genelor austriace şi a  celor irlandeze. Misty avea statura de spiriduş a mamei ei, părul creţ, scurt al acesteia, dar de un negru ca tăciunele, asemeni tatălui ei, avea un nas micuţ, delicat şi doi ochi mari şi albaştrii cu irizaţii verzi şi gene lungi, buze subţiri, frumos definite şi roşiatice şi doi obraji veşnic îmbujoraţi. Era micuţă şi subţirică, dar avea un anume farmec: deşi avea statura ei minionă părea ca ruptă din poveştile cu prinţese aflate la ananghie. Oarecum era mai mereu în căutare de asistenţă pentru că era foarte, dar foarte timidă, însă cu Destiny era altă poveste: se cunoşteau de la grădiniţă şi i-a fost mereu aproape în momentele grele precum şi în cele fericite. A învăţat să fie ea când Destiny era în preajma ei şi era fericită că soarta a făcut ca ele două să se împrietenească.
Misty i-a făcut cu mâna de la locul lor şi Destiny s-a aşezat cu un oftat pe scaunul ros de timp.
- Hey, Dy! Ce rază de soare eşti în dimineaţa asta! spuse Misty veselă.
- Mda, să zicem Mis! Mă simt mai bine doar când sunt la soare, dar ce să-i faci ?! Şcoala asta ! se bosumflă Destiny.
- Nu arăţi chiar aşa rău! gânguri Misty cu ochii la ea.
- Nu mă simt aşa de rău, doar că visul de noaptea trecută m-a cam secătuit.. Dar îmi revin eu, stai liniştită! şi spunând acestea o îmbrăţişă.
- Alte noutăţi?
- Nope, doar vechile bârfe inofensive, spuse Misty dând din umeri.
- Păi, bine atunci. Aş putea să mă mai liniştesc puţin înainte de ore, şopti Dy.
Destiny se sprijini de fereastră şi-şi aşeză capul pe mână, aşa cum făcea mereu când era pe gânduri, şi contemplă colinele frumoase ale ţinutului Donegal. Vara îşi intra în atribuţii iar câmpiile de maci erau mai roşii ca niciodată, înmiresmate de-ţi venea să te tăvăleşti ore în şir printre ei, iarba de un verde crud şi cei câţiva copaci seculari răzleţi îţi luau respiraţia, dar cerul era cel care încorona priveliştea. Era atât de senin, fără urmă de norişor rătăcit, un albastru deschis, pur, puteai chiar să spui inocent, îţi dovedea, încă o dată, că orizontul este infinit şi plin de mistere.  
Hopurile ce le făcea ocazional autobuzul dădeau de veste că acesta se apropia de liceu, drumul cu pietre era de pe vremea când la Castelul Donegal se dădeau baluri mascate şi cavalerii se luptau cu dragoni. Castelul adăpostea cursurile Liceului Labirint de mai bine de o sută de ani, iar numele lui se trăgea de la grădinile labirintice din aripa de vest a castelului. Pe cât de frumoase, pe atât de primejdioase. Legendele spuneau că în nopţile cu lună plină în grădinile acelea se strângeau vrăjitoare, zâne şi spiriduşi şi aveau loc ritualuri şi ceremonii din cele mai misterioase. De aceea, în prezent, numai profesorii şi elevii mai mari aveau voie prin grădinile labirintice ale castelului.
Castelul Donegal apărea în raza vizuală la fel de imperios pe cât îi suna numele, era o adevărată fortăreaţă cu ferestre mari, arcade şi pereţi de cărămidă. Mai lipsea doar şanţul de apă, podul de lemn şi poarta din fier forjat şi ai fi zis că eşti în anii de glorie ai ţinutului.
- Hai, jos toată lumea, am ajuns! anunţă domnul Finn, bătrânelul simpatic, şoferul autobuzului.
Încolonaţi îşi aşteptau cu toţii rândul să coboare, dar era tot mai greu să înaintezi pentru că lumea părea că se blochează la capătul scărilor. Destiny urmată îndeaproape de Misty începură să dea din coate şi să-şi croiască drumul spre capătul autobuzului pentru a coborî. Şi mare le-a fost mirarea când într-un final au ajuns în parcarea şcolii şi au rămas cu privirea la limuzina neagră, lungă şi atât de regală urmată îndeaproape de o motocicletă sport care îţi lua ochii. Ciudată combinaţie..gândi Destiny.
- Ciudat, nu crezi ?! spuse Misty, gând la gând cu Dy.
- Destul de ! Dar, hai să vedem ce se întâmplă, uite că se deschid uşile limuzinei şi motocicleta înceţineşte !


XoXo,
Adry 

5 comentarii:

  1. Daniel Steel?Întotdeauna mi s-a părut greu de înţeles..

    RăspundețiȘtergere
  2. Owww.. abia astept sa vad cine-i persoana misterioasa de pe motocicleta :)))

    RăspundețiȘtergere
  3. @Raisa: nu e vorba că nu o înţeleg, e vorba că mă obseda latimotivul cărţii :))

    @Patricia: ehe :)) ce ţi-e şi cu (,) curiozitatea :)) o să vezi curând :*:*:*

    RăspundețiȘtergere
  4. Deci eşti genială la descrieri ♥ Trec la next acuşica :3

    RăspundețiȘtergere

Pot conta pe tine sa-mi spui ce crezi ♥